Înapoi la Singurătate..

Am fost provocat să spun în cuvinte mici sau mari ce am făcut eu vara asta… de către Haotik.

Dacă ar fi varianta scurtă aş spune că am aşteptat să treacă timpul… dar de fapt mi-am ocupat timpul cu câteva proiecte și într-adevăr am așteptat să încasez recompensa, ca să pot porni într-o aventură pe care am tot amânat-o de ceva timp.

În același timp am avansat și m-am pregătit sufletește și am pus în funcțiune mindset-ul pentru proiectul nou la care lucrez de ceva timp mental. Pentru partea spirituală am încercat să „scrijelesc” câte ceva în acest articol.

Să vorbească și tăcerea…, iar pentru partea materială arunc în aer tot ce a mai rămas pe ultima „sută de metri gânduri” pentru destinul actual și mă arunc în neantul destinului viitor cu speranță de mai bine… pentru că până acum nu am fost mulțumit deloc de turnirul destinului în care am fost înfrânt… cel puțin sufletește… de cavalerul decepțiilor „fără număr”.

Ca rezumat – am stat mult în liniște… m-am întâlnit cu EU-l meu și l-am cunoscut astfel mult mai bine, mi-am depășit limitele în meditație, am ascultat muzica interiorului în clipe eterne, iar ca maestru spiritual am avut rugăciunea inimii… și în tot acest timp am stat la „umbra” iubirii.

Visam… dar cu ochii larg deschisi

Toți visăm mai mult sau mai puțin, dar cu toții visăm legat de realitatea în care trăim, pentru că realitatea nu este percepută la fel de fiecare. Fiecare are colțul minții lui în care se retrage pentru a-și mângâia orgoliul, sau pentru a-și elibera tulburarea interioară, iar cei care nu reușesc să viseze, sau destinul le dă prea multe palme insuportabile, renunță să mai viseze, dar renunță și să mai lupte măcar pentru viața pe care o au de la naștere.

Nu cred că este ceva de condamnat când cineva care s-a săturat să mai primească lovituri de la destin, să-i întoarcă palma la rându-i renunțând să mai fie „sclav”. Poate de aceea religiile condamnă acest act mai ceva ca pe o crimă… deși poate acesta ar fi singurul act în care se reflectă libertatea de a alege. Sună morbid, dar trebuie un mare curaj să poți ieși din jocul destinului și mai ales trebuie să rupi toate lanțurile gândirii.

Deși sunt adeptul determinismului, ceea ce ar presupune că nici măcar actul de a renunța la viața ta dăruită de destin nu este întâmplător sau liberă alegere, gândirea mea fiind depășită demult de aspectele duale, adică pentru mine „da” și „nu” sunt două aspecte ale aceluiași lucru, întotdeauna există loc și pentru liberul arbitru.

Dacă le unești obții o proiecție mult mai apropiată de realitate decât dacă le separi. Dar a putea înțelege așa ceva înseamnă să treci peste barierele gîndirii logice… te poți apropia prin logica abstractă totuși de o acceptare a acestui fenomen. Dar pentru astfel de discuții nu există limită, deci nu voi continua, mai adaug doar că teoria cuantică aplicată la nivel existențial este mai apropiată de viziunea mea asupra existenței decât celelalte.